COMUNITATEA ORTODOXÃ ROMÂNÃ "COASTA DE AZUR"

Biserica Ortodoxă Română "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena" – Nisa

Momentan va aflati in cadrul categoriei conferinte.

Conferinţa susţinutã de Doamna Lidia Staniloae la Nisa, duminicã, 10 decembrie 2006

Doamnelor şi Domnilor,

« Ceea ce faci pentru tine moare odată cu tine. Ceea ce faci pentru ceilalţi rămâne pentru totdeauna »

Când părintele Radu mi-a cerut să vorbesc despre tatăl meu, m-a cuprins îngrijorarea. Ca de altfel, pe orice conferenţiar atunci când se referă la un subiect despre care e greu să spui ceva definitiv, pentru că mereu se ivesc alte şi alte aspecte demne de relevat. Să mă refer la teologul plin de har, la cărturarul eminent, la omul integru, la părintele iubitor ? Da, el a fost toate acestea şi pe măsură ce trece vremea apare tot mai evident că aşa, ca puţini alţii, a reuşit să întrunească într-o singură persoană toate aceste fațete ale unei personalităţi de excepţie.

Oricum, cel puţin într-o privinţă părintele Radu s-a înşelat şi m-a supraapreciat. Ca să vorbeşti despre unul din cei mai mari teologi nu numai ai ortodoxiei, aşa cum este considerat tata în momentul de faţă, trebuie să fii tu însuţi teolog, să ai acces la această ştiinţă care nu este numai ştiinţă, ci este convingere, credinţă, entuziasm, gândire nuanţată şi specifică. Eu nu sunt. Deci îmi cer scuze pentru dezamăgirea pe care o voi produce, nefiind la înălţimea subiectului. Dar, poate că este mai bine aşa. Pentru că în acelaşi timp, teologia este trăire, este încredere în Dumnezeu, este certitudinea că suntem fiinţe privilegiate, pe care Dumnezeu îi numeşte fiii Săi, pe care îi iubeşte ca pe fiii Săi şi cărora le dă necontenit dovada acestei iubiri, dovadă atât de evidentă dacă ne dăm osteneala să o vedem. Ca atare, teologia trebuie să fie accesibilă fiecăruia din noi. Ea este accesibilă fiecăruia din noi, chiar dacă nu suntem teologi. Trebuie doar să ne deschidem ochii, să nu ne încăpăţânăm a defila prin viaţă rămânând doar la aparenţe, fără a descoperi care este esenţa ei. După seara de ieri, îngrijorarea mea a crescut şi într-un fel a şi scăzut. Am văzut aici o comunitate de credinţă unitară, care practică  teologia cea mai autentică, poate chiar fără să ştie, teologia frăţietăţii, a comunicării în Hristos şi cum am mai spus, am avut impresia că mă aflu în acele vremi fabuloase ale Bisericii primare, în care toţi membrii ei se simțeau legaţi între ei prin aspiraţia de a se apropia de Dumnezeu şi în lumina Lui, de a se simţi înfrăţiţi, solidari, plini de solicitudine unul faţă de celălalt, conştienţi că numai împreună pot înainta pe drumul anevoios care merge spre viața veșnică. Și mi-am spus că de fapt, ei cunosc prin experiență, tot ceea ce e necesar pentru aceasta.

Ïn ziua de astazi, când totul este atât de tulbure, când existența noastră a căpătat o coloratură eshatologică, care ne face să ne întrebăm dacă nu cumva am ajuns la un final de ciclu, cu tot cortegiul lui de răsturnări capitale, de negare a valorilor, de punere a semnului minus în fața unor fenomene prin excelență pozitive și invers, conștiința că există încă semne ale unei sănatăți sufletesti, ale unei linearități consecvente în comportare și atitudine, constiința că se poate și altfel, este ziditoare. Asta ne aduce și nouă, tuturor, indifferent de cât de avansați suntem în cunoaşterea teologică, ancorarea într-o spiritualitate smerită dar fermă, în certitudinea că trăim sub acoperământul lui Dumnezeu care ne cunoaște pe fiecare și ne cheamă pe nume, așa cum afrmă Rilke.

Această întrepătrundere între teoretic și trăirea practică, această aducere a spiritualității în viața de zi cu zi, a fost poate une din cele mai importante caracteristici ale operei lui Dumitru Stăniloae. Ea ne revelează o înțelepciune acumulată de atâtea generații care a scos în evidență realitatea de necontestat, cea a acceptanței ordinei firești a lucrurilor, înțelepciunea omului care, așa cum spune el în « Ortodoxie și Românism », citez « nu dispreţuiește nici una din componentele cosmosului » căci toate exprimă voința și înțelepciunea divină.

Constantin Noica spunea că, « devenim ceea ce suntem ». Asta nu înseamnă neapărat o predestinație bazată pe automatisme conceptuale, ci trăirea fermă, pur și simplu firească, în convingerea că nu suntem figuranți ai unui univers amorf, impersonal, ci participanți conștienți la faptul Creației, la acea epopee neegalată de nimic altceva a spunerii, « să fie lumina și a fost ».

Ar trebui să vorbesc despre nenumăratele sale lucrări, care în toți acesti 13 ani care s-au împlinit de la moartea sa sunt analizate, comentate, plagiate chiar. Cu câțiva ani în urma, celebrul dirijor austriac Nicolas Harnancourt, reproducea cuvintele lui Schopenhauer. El spusese că orice mare creator trece în viața sa prin trei faze care se potrivesc de minune tatălui meu și anume : la început este batjocorit, apoi combătut și în sfârșit, recunoscut. Trecând peste culoarea sumbră proprie pesimismului schopenhauerian, aș mai adăuga o a patra fază și. anume : pe seama respectivului creator, și este evident cazul tatălui meu, se povestesc legende și istorii care nu au nimic cu adevărul și care frizează subcultura, iar opera sa este plagiată și maltratată de fel de fel de braconaje intelectuale. Da, și acestea sunt fapte care există în biografiile marilor personalități. Dar nu despre asta voi vorbi acum.

Esențială este moștenirea spirituală pe care a lăsat-o : peste 30 de titluri de cărți originale, care sunt aproape toate în germană, engleză, franceză, spaniolă, italiană și așa mai departe. Un număr impresionant de articole și studii în reviste teologice sau literare cum ar fi Gandirea, Luceafărul. Și mai cu seamă monumentala sa operă, « Filocalia », în 12 volume, traducere a operei Sfinților Parinți, însoțită de comentarii și note. Iată ce spune Emil Cioran într-o scrisoare din 22 iunie 1985, citez : « Mult stimate Părinte Stăniloae, scump prieten,… V-am spus la Paris și ţin să repet că Filocalia este un monument capital în istoria limbii noastre. În același timp, ce lecţie de profunzime pentru un neam nefericit și ușurelnic. Din toate punctele de vedere, o asemenea operă este chemată să joace un rol considerabil. Sunt nespus de mândru că vă cunosc de mai mult de jumătate de veac. Cu tot respectul și prietenia, Emil Cioran”.

Alexandru Paleologu, declara într-un articol : «Părintele Stăniloae mi-a luat solzii de pe ochi.» Mai târziu, într-un interviu dat lui Nicolae Stroescu Stânişoară, tot Alexandru Paleologu spune : « … predica Părintelui Stăniloae m-a lămurit dintr-odată asupra unui lucru fundamental, esenţial, crucial, pot să spun, cuvântul cel mai potrivit este crucial, în problema itinerariului meu şi al altora, itinerar care nu este niciodată rectiliniu, nu este niciodată ferm şi sigur, are reculuri, are momente de întrerupere, are momente mai de fervoare, până nu ajungi la acea încheiere clară şi simplă, pe care am auzit-o în predica părintelui Stăniloae… »

Cred că efectul acesta de cotitură hotărâtoare pe care a produs-o în gândirea multora opera tatălui meu este unul dintre aspectele ei cele mai importante şi cele mai specifice.

Fără îndoială gândirea sa teologică a jucat un rol decisiv în formarea unei concepţii de viaţă care a influenţat nu numai modul său de comportare faţă de ceilalţi, dar a fost şi un exemplu pe care cei ce l-au cunoscut s-au străduit să-l urmeze. Teologia dezvoltată de el nu este o ştiinţă de concepte, de elaborări ştiinţifico-filozofice. Ea este o teologie personalistă, o teologie a dualităţii eu – tu, a relaţiei indestructibile între divinitate şi om, în care omul este pus în faţa Creatorului său, şi Creatorul îl primeşte la Sine pe cel pe care l-a creat. Căruia îi dă cea mai definitivă dovadă de iubire : «aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe însuşi Fiul Său l-a jertfit pentru mântuirea ei». Este mai mult decât relaţia personalistă aşa cum a văzut-o Martin Buber, şi el un mare cărturar şi susţinător al relaţiei eu-tu între divinitate şi om. În teologia lui Stăniloae un rol fundamental îl joacă tocmai această iubire a lui Dumnezeu pentru om, dincolo de slabele noastre posibilităţi de imaginare şi de exprimare. Ea merge până într-acolo încât Dumnezeu se coboară la om, se micşorează, se smereşte pentru a dobândi dragostea lui, această coborîre la om care poartă în teologie numele de chenoză. Nici un alt teolog nu a dezvoltat cu atâta profunzime teologia chenozei. Dar în acelaşi timp iubirea lui Dumnezeu lasă omului libertatea de opţiune. Omul este liber să se mântuiască dacă vrea, să vină la Dumnezeu sau să se îndepărteze de El, să aleagă drumul pe care îl vrea. Tocmai în această libertate acordată omului se vede iubirea totală a Creatorului pentru creaturile Sale. Prin această libertate el îşi câştigă dreptul la nemurire, la viaţa veşnică. Căci numai prin această libertate, prin această voinţă liberă de a alege alternativa pe care o voieşte, omul se poate defini ca fiinţă care îşi manifestă la rândul său dragostea faţă de Creator. Numai astfel se poate apropia de El, într-un elan în care slabele noastre posibilităţi de exprimare sunt atât de modeste, încât nu pot reflecta nici pe departe infinitatea, atotputernicia şi bunătatea lui Dumnezeu. Până şi acest mod de exprimare este neputincios. Putem oare spune că Dumnezeu este infinit, ştim noi ce este infinitatea odată ce n-am făcut şi nici nu putem face experienţa ei ? Putem spune că Dumnezeu este atotputernic atunci când acest cuvânt nu exprimă câtuşi de puţin ce înseamnă această atotputernicie, care scapă posibilităţilor noastre de înţelegere ? De aceea Stăniloae foloseşte noţunea de apofatism, de cunoaştere prin negaţie: Dumnezeu nu este atotputernic, este cu totul altceva decât ne imaginăm noi că este atotputernicia. Dumnezeu nu este bun, bunătatea Lui nu se potriveşte noţiunii noastre pământeşti despre bunătate, este altceva şi mai presus de ceea ce putem pricepe noi cu posibilităţile noastre limitate. Apofatismul, această afirmare prin negaţie, deschide perspective mult mai largi neputinţei noastre de a înţelege cu adevărat taina Dumnezeirii, a infinităţii copleşitoare şi de necuprins a divinităţii, care se apropie de noi aşteptând dragostea noastră, dorinţa noastră de a intra în acest dialog, în această relaţie biunivocă cu Ea, ca nişte adevăraţi fii ai lui Dumnezeu.

În opera lui Dumitru Stăniloae un rol important îl joacă teologia comuniunii dintre persoane, ipostazul divin făcându-se ipostaz al omului. Comentatorii menţionează gândirea lui antinomică, depăşind discursivul, împletind opusul cu afirmaţia în actul cunoaşterii, având divinitatea ca temelie a comuniunii, în care persoane se defineşte, prinde contur. În viziunea sa, comuniunea nu este o noţiune abstractă de căutat în literatura de referinţă. Ea este identificarea iubirii de sine cu iubirea de aproapele, într-o realitate vie. N-am să intru în amănunte.Ceea ce tata a scris în acele peste treizeci de volume nu se poate rezuma în câteva cuvinte. Au comentat şi comentează alţii, neepuizând bogăţia de idei, de concepte, de noţiuni a teologiei sale. De câteva zile, I.P.P.S. Daniel, mitropolitul Moldovei m-a informat că în plenul profesorilor de Dogmatică de la toate facultăţile de teologie din ţară, s-a hotărît să se adopte ca bază unică pentru programa analitică de predare a disciplinei dogmatică, Tratatul de Dogmatică în trei volume, dupa care se va preda de aici înainte în toate institutele de învăţământ teologic din ţară.

Mai puţin s-a vorbit însă despre omul Stăniloae. Dincolo de spaţiul conceptual al operei sale, ale cărei dimensiuni spirituale sunt atât de importante, dincolo de inteligenţa, erudiţia, puterea sa de muncă, toate aceste calităţi tipice pentru un mare gânditor, el a fost o personalitate de mare nobleţe sufletească, exemplu de devotament şi dăruire pentru toţi cei cu care a venit în contact. Pentru că a înţeles că o dată cu darul preoţiei se primeşte şi o mare răspundere în faţa lui Dumnezeu.

Pentru el credinţa nu a fost o noţiune abstractă, convingerile religioase n-au fost o haină pe care o porţi la vedeală în faţa celorlalţi şi apoi o atârni în cuier până duminica viitoare. A fost atât de ancorat în credinţă, încât i-a iubit pe oameni văzând în ei creaţia lui

Dumnezeu. Nu putea să nu iubească pe cei pe care Creatorul îi numise fiii Săi, chiar atunci când Îl răstigneau pe cruce. Pe toţi oamenii tata i-a privit ca pe fraţii săi întru Domnul, considerându-se răspunzător pentru fiecare, aşa cum trebuie să se considere orice slujitor al altarului.

Nu predica numai frumos şi convingător. O fac şi alţii. El trăia credinţa lui. O lua în serios. Îşi însuşise un stil de viaţă unitar şi concret, pentru sine, pentru conştiinţa lui, nu pentru scenă, nici pentru a se impune altora. Această consecvenţă i-a îngăduit să trăiască o mare libertate interioară, să nu se lase amăgit de aparenţele unui bigotism îngust şi fără conţinut, să-i înţeleagă pe ceilalţi şi să îi respecte.

Credea cu adevărat. Pentru el, legătura cu Dumnezeu era o legătură concretă, personală. Din această relaţie concretă, personală a luat tatăl meu forţa de a fi senin, liniştit, calm, în pofida nenumăratelor greutăţi prin care a trecut. Şi ne insufla şi nouă încredere. «Ai încredere în Dumnezeu», spunea. «El nu ne uită».

A-şi păstra calmul, a-l insufla şi celorlalţi, a fost pentru el o problemă de conştiinţă, prin care confirma odată în plus intensitatea legăturii cu Dumnezeu. Uneori o făcea cu oarecare asprime. «Crezi în Dumnezeu sau nu crezi ?» m-a întrebat. «Dacă da, atunci concretizează-ţi credinţa prin răbdare şi convingerea că până la urmă El te va ajuta. Dacă nu, atunci trebuie să-ţi reconsideri modul de existenţă. Viaţa, aşa cum trebuie să o înţelegem noi creştinii e efort, ascensiune, un drum în care nu există decât un sens, în sus. Fără efort şi fără nădejde nu se poate.»

O, câtă dreptate avea. În momentele grele am înţeles că dacă într-adevăr îţi pui nădejdea în Dumnezeu, te ajută, în mod concret, surprinzător de concret. Nu e o figură de stil. E cea mai firească şi cea mai lipsită de spectaculos realitate. Şi am înţeles câtă dreptate avea tata să fie atât de categoric. Prin cuvintele lui mi se dezvăluia modalitatea verificată de a vieţui şi a supravieţui. Şi i-am fost recunoscătoare pentru că mi-a dat sfatul cel mai înţelept, cel care mi-a fost mai de folos în viaţă. Acela de a-ţi lua convingerile în serios.

L-am auzit de nenumărate ori spunând: “Eu sunt preot, nu pot să fac asta. ” Sau :”Noi suntem o familie de preot şi trebuie să ne purtăm ca o familie de preot.” Acesta este lucrul cel mai important pe care l-am învăţat de la el: anume că la temelia întregei umanităţi, care se înţelege ca umanitate şi nu ca o specie animală cu funcţiuni exclusiv biologice, stau poruncile Domnului: “Să nu înşeli, să fii cinstit”…Ele sunt premizele oricărei aspiraţii către îmbunătăţirea spirituală, către dobândirea chipului de drept, bine plăcut lui Dumnezeu.

Am avut odată ocazia de a-l asculta vorbind despre sfinţenie. Eram în Grecia şi cineva îl rugase să spună câteva cuvinte despre acest subiect. A improvizat mai bine de o oră, vorbind despre delicateţea sfinţeniei, despre bunătatea şi înţelegerea care devin transparenţă, imaterialitate. Despre graţia divină care coboară asupra sfântului, transfigurându-l. Căci, după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, “lumina sfinţeniei din suflet face şi trupul transparent”, acea lumină care-şi pune pecetea pe omenesc, efect al copleşirii materiei de către spirit şi care transformă omenescul într-o categorie aparte. Cea în care miracolul devine realitate şi transcendentul imanenţă. Şi mereu revenea la acest cuvânt “delicateţe”. Acest sentiment izvorît din dragostea pentru ceilalţi, din înţelegere, din aspiraţia de “a se face tuturor toate”. Vorbea despre sfinţenie ca despre un punct culminant, ca vârf al bunătăţii, al curăţiei, al dragostei, aureolat de “vălul smereniei”. Tata schiţase conturul omului luminii, aşa cum va sta la picioarele Tronului dumnezeiesc. În ochii multora dintre ascultători am văzut atunci lacrimi.

Până şi cu noi, copiii, delicateţea aceasta nu-l părăsea nici odată. O păstra chiar atunci când ne mustra câteodată, când boroboaţele noastre depăşeau limitele. Nu mă temeam de el. Mă ruşinam şi aş fi vrut să intru în pământ, dar nici măcar asta nu o îngăduia. Până la urmă mă consola şi se străduia să mă convingă că n-am motive să nu mă simt la largul meu. Era prietenul meu. Asculta cu nesfârşită răbdare şi totdeauna ştiam că găseşte soluţia pentru grijile, sentimentele, nedumeririle temerile mele. De câte ori am alergat plângând la el! Trăiam vremuri grele, când teroarea pătrundea până şi pe băncile şcolii, când pe toţi, vârstnici şi copii, ne paralizau groaza şi ameninţările. Şi atunci ştia să-mi vorbească astfel încât totul să-mi pară mai uşor de suportat.

El însuşi era ameninţat, urmărit. Unii colegi profesori la facultate îl batjocoreau. I se scosese numele de “mistic”. Numai cine a trăit acele timpuri ştie ce periculos era un asemenea epitet şi consecinţele au fost dintre cele mai grave. Nici atunci nu-şi părăsea liniştea şi seninătatea. “Ai încredere în Dumnezeu”, repeta. “El nu ne lasă.” Acesta a fost crezul pe care l-a păstrat toată viaţa, în cele mai teribile încercări prin care a trecut. Când a fost eliberat din puşcărie, după cinci ani în care nu ştiusem nimic unii despre ceilalţi, a stat toată noaptea în Gara de Nord, ca să nu ne sperie sosind în toiul nopţii. Şi a venit acasă de abia dimineaţa, după ce a dat două telefoane, pregătind-o pe mama pentru ca surpriza să nu-i facă rău.

“Cum a fost?” îl întrebam. “Ei, n-a fost chiar aşa de rău”, răspundea zâmbind. (Trebuie spus că în puşcărie a fost operat de hernie, fără anestezie, de către un alt deţinut, medic chirurg, cu un cuţit de bucătărie). Îşi reproşa că din cauza lui am suferit şi noi, mama şi cu mine. “Bietele de voi! Prin câte umilinţe şi încercări aţi trecut.” Nu l-am auzit niciodată spunând un cuvânt rău despre cei care l-au adus în această stare. “Ce suflete chinuite!” spunea.

Am pomenit doar câteva trăsături ale chipului unui creştin adevărat, pe care bunătatea, iubirea şi solicitudinea faţă de ceilalţi, integritatea morală şi fermitatea credinţei l-au transfigurat, făcându-l să devină personalitatea de neuitat, despre care episcopul Dr. Ioachim Held, preşedintele de atunci al E. K. D. (al bisericii luterane din Germania) spunea la moartea sa, citez: “În noaptea de 4 septembrie a decedat Marele Bătrân al teologiei ortodoxe din România, profesor Dr. Dumitru Stăniloae, care a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra teologiei contemporane…Semnificaţia operei sale pentru Biserica sa şi pentru ecumenism a fost comparată cu cea a a lui Karl Barth pentru protestantism şi cu cea a lui Karl Rahner pentru catolicismul contemporan…Trebuie că acest om al Credinţei, al Bisericii şi al Teologiei, a fost ceva deosebit, care cu greu se poate exprima în cuvinte. Cine l-a cunoscut mă va înţelege dacă spun că el dădea impresia unei existenţe aproape de Dumnezeu, discretă şi reţinută, dar simţită în mod evident prin puterea ei de iradiere, ceva dintr-o superioritate matură care nu apasă sau intimidează, ci stimulează şi eliberează.”

Depărtarea temporară, anii care s-au scurs de la moartea sa nu-i estompează chipul, ci îi conferă, pe măsură ce trece timpul, realele sale dimensiuni spirituale, care apar din ce în ce mai copleşitoare. Dincolo de capacitatea intelectuală, de puterea de sintetizare, de originalitatea gândirii sale, personalitatea sa s-a caracterizat printr-o acută luciditate, îndreptată mai întâi asupra lui însuşi. Prin severitatea cu care s-a privit şi cu care a aşteptat de la sine însuşi să valorifice darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Nu s-a cruţat, n-a dat dovadă de indulgenţă în ceea ce-l privea. N-a abdicat nici odată de la principiile pe care nu le-a expus numai în cărţi, ci le-a predicat atât prin cuvânt, cât şi prin întreaga sa atitudine. Şi cred că admiraţia pe care i-o nutresc sincer atâţia oameni, obligă nu numai la cunoaşterea şi exegeza operei sale ci şi la adoptarea unei atitudini concrete de viaţă, aşa cum a trăit-o el şi a predicat-o cu consecvenţă. Şi aş putea aminti aici cuvintele lui Shakespeare, care i se potrivesc foarte bine : « mai presus de orice, să îţi fii credincios ţie însuţi » dar de adăugat : ţie însuţi şi, înainte de orice, lui Dumnezeu, în lumina Căruia existenţa capată veridicitate, sens şi certitudinea veşniciei.

Articol introdus la data: aprilie 19, 2010, ora: 1:52 pm. Adaugati un comentariu

Conferinta sustinuta de Pr. Prof. Vasile Mihoc sâmbata, 5 decembrie 2009 la Nissa

Pe data de 6 decembrie 2009 am avut în mijlocul nostru ca invitat pe Pr. Prof. Vasile Mihoc de la Facultatea de Teologie din Sibiu. A fost prezent în mijlocul parohiei noastre atât seara la  Vecernie cât şi a doua zi la Sfânta Liturghie. Sfântul Nicolae ne-a adus anul acesta cel mai frumos cadou : pe Părintele Profesor Vasile Mihoc. Dânsul este un om care după cum  vorbeşte aşa şi trăieşte cuvântul lui Dumnezeu.

Este profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu, îndrumătorul pentru foarte mulţi tineri şi mai puţin tineri care urmează cursurile acestei facultăţi dar şi conducatorul celor care sunt înscrişi deja la doctorat. În acelaşi timp este şi tată de familie şi nu de orice famile, ci una creştină, binecuvantată de Dumnezeu cu 13 copii.

A fost o binecuvantare să-l avem în mijlocul nostru pe părintele profesor care a fost profesorul multor preoţi şi episcopi, dar care este în acealaşi timp şi un adevarat conducător al multor suflete către mântuire din întreaga lume.

După Vecernia Sfântului Ierarh Nicolae, părintele profesor ne-a ţinut un cuvant de învațătură în jurul capitolului 5 din Ieşire pe care îl punem la dispoziţia cititorilor :

„ Odată cu fiecare verset din Biblie trebuie avută în vedere şi interpretarea sa. Interpretarea este tot atat de veche ca şi Biblia însăşi. De când există Biblia oamenii au încercat să-şi găsească şi căi de a o interpreta pentru că nu putem întelege numai sensul istoric (ce s-a întamplat de fapt) al unui paragraf. Dar dincolo de sensul acesta istoric textul este plin de simboluri. Este un sens suprapus peste cel istoric şi autorul abordează istoria dintr-o persfectivă religioasă, dintr-o perspectivă deja interpretativă. Autorul însuşi interpretează ce s-a întamplat şi ne transmite nouă modul de a lucra al lui Dumnezeu.

Deşi aceste lucruri s-au întâmplat cu foarte mult timp înainte (poate cu 34-35 de secole înainte de noi), ne regăsim ca oameni foarte mult în acest text, pentru că Dumnezeu este acelaşi şi omul este în fond acelaşi.

În tradiţia creştină, faraon care este descris în acest text îl reprezintă pe satan. În textele noastre liturgice se vorbeşte de faraon cel duhovnicesc care este satan şi care îşi are căile lui de a i se opune lui Dumnezeu. Egiptenii se fac părtăşi la acestă lucrare nefastă a faraonului. Ei au asuprit pe israeliţi, care sunt poporul ales (Dumnezeu i-a spus lui Israel că va binecuvanta pe cei care-l vor binecuvanta şi-i va blestema pe cei care-l vor blestema). Egiptenii au robit acest popor, au făcut din el un instrument al plăcerilor lor în fond, i-au pus la muncă foarte grea, nu-i lăsau nici măcar să se închine. Vedem că Moise nu a cerut iniţial libertatea poporului, ci doar dreptul de a-i lăsa să se închine Dumnezeului său. După cuvantul Domnului, Moise cere lui faraon dreptul de a merge în pustie să se închine. Pentru poporul israelitean nu era locul potrivit să se închine într-un pământ ca Egiptul, ci el cere să plece în deșert.

Acest popor era un popor migrator, după modelul lui Avraam – nomadul prin excelență.  Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, iar el îl ascultă şi pleacă dupa cuvântul său, neștiind unde merge. Dumnezeu îl poartă din Ur în Caldeea, tocmai în nord în Haran, coboară apoi în Canaan, ajunge până în Egipt şi Avraam în ascultarea lui nu a dobândit nimic de fapt, a fost migrator, ci sigura proprietate pe care a avut-o  în țara sfântă a fost numai un mormânt, peştera pe care el a cumpărat-o cu 300 de sicli de argint. Deci singura proprietate a lui Avraam este acest mormânt, de aceea el este prototipul credinciosului, al creştinului : Dumnezeu îl cheamă, el nu ştie unde merge; de fapt el nu merge spre o patrie trecătoare, ci spre patria cerească. Avraam a fost tot timpul într-o călatorie, într-o migraţie; iar viața lui a fost exemplară pentru noi care suntem într-o migraţie. Noi nu avem o cetate stătătoare aici. Dumnezeu ne cheamă, noi plecăm. Nu ştim unde, Dumnezeu ne conduce, dar de fapt adevărata noastră patrie este dincolo.

După modelui lui Avraam şi poporul lui Dumnezeu cere să plece în pustie, acolo unde va şi primi mai târziu legea. Tot acolo au ridicat şi primul altar, acolo era şi cortul pe care îl instalau acolo unde se instalau şi ei. Timpul acesta al deșertului a rămas exemplar în istoria religioasă a poporului lui Israel.

Dumnezeu învârtoșează inima lui faraon,  rămânând insensibil la minunile făcute de Moise şi Aaron, întrucât şi vrăjitorii egiptenilor puteau face aşa ceva. Numai că cele ale lor nu erau minuni, ci fantasme. Diavolul lucrează cu imaginaţia omului, de aceea Sfinţii Părinţi atrag atenţia asupra pericolului imaginaţiei şi a fantasmelor care se pot naşte din aceasta.

În acest capitol Moise este propotipul lui Hristos. El este ca un Dumnezeu pentru faraon, adică Domnul îi dă putere asupra lui să îl pedepsească, iar Aaron este profetul său. Există un paralelism. Hristos este un nou Moise. Aşa cum Moise posteşte în pustie  40 de zile înainte de primirea legii, aşa şi Hristos posteşte în pustie 40 de zile înainte de a enunța în predica de pe munte „legea cea nouă”.  Există un paralelism şi între această dualitate de persoane : Moise cu profetul său Aaron şi Iisus cu Ioan Botezătorul – profetul care-L precede.

Când Dumnezeu trimite totdeauna pe cineva să propovăduiască, cuvântul propovăduitor este însoţit de o minune. În cazul lui Moise este toiagul care se transformă în șarpe, sau mai înainte fusese mâna bagată în sân care este o dată plină de lepră iar a doua oară vindecată.

În cazul Mântuiotorului însuşi, El era controversat între șefii israeliţilor mai ales. Dar spuneau că „nimeni n-a mai făcut aşa minuni”. Chiar şi în Faptele Apostolilor putem citi că apostolii trimişi să propovăduiească au făcut şi „mari minuni” încât oamenii erau pur şi simplu copleşiţi.

Deci cuvântul Dumnezeisc este însoţit de minune. Dar adevăratele minuni nu au numai un sens, ele sunt binefăcătoare. Există o raţiune exactă a tuturor acestor minuni. De exemplu, pentru evrei lepra era o boală, cea mai cumplită din vremea aceea.  Dar Dumnezeu, prin Moise poate vindeca lepra. Acesta ar fi rolul benefic al unei astfel de minuni.

Capitolele din Vechiul Testament nu îşi doresc să constituie o istorie exactă a formării poporului israelitean, ci textul are interesul de a arăta modul în care lucrează Dumnezeu cu oamenii. Şi vedem că Dumnezeu lucrează  la fel cu oamenii pe parcursul istoriei. Un Dumnezeu care uneori este contradictoriu. Nu a fost totdeauna simplu pentru creştini să înţeleagă Dumnezeul Vechiului Testament. La începuturile creştinismului au existat curente care considerau că Dumnezeu revelat în Vechiul Testament era inferior celui din Noul Testament. Pentru a înţelege Dumnezeul Vechiului Testament este nevoie de o interpretare hristică. Hristos este cel care a validat Vechiul Testament şi El ne-a dat şi cheia interpretării. Pentru creştini există o continuitate a lucrării lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu se descoperă deodată, ci treptat. Deci, practic, istoria biblică este şi o istorie a revelaţiei. Dumnezeu se revelează în multe rânduri şi în multe chipuri. Dumnezeu se descoperă oamenilor şi pe măsura lor de a recepta această descoperire şi pe măsura posibilităţilor lor de a intra în relaţie cu Dumnezeu. De multe ori scurtimea textului Vechi Testamentar nu reprezintă imposibilitatea lui Dumnezeu de a se releva, ci reprezintă imposibilitatea omului de a pricepe. În acest fel trebuiesc interpretate şi violențele descrise în Vechiul Testament. Nu Dumnezeu este cel care acceptă violența, ci acesta era nivelul de percepţie al oamenilor acelor timpuri.

Vechiul Testament reprezintă de fapt o întreagă pedagogie divină. Violența era caracteristică oamenilor. Încă de la început Cain îl ucide pe Abel şi violența a mers într-o exacerbare. Oamenii au ajuns până la canibalism. Dar Dumnezeu lucrează cu aceşti oameni căzuţi, vrea să-i ridice. Încearcă să reducă treptat această violență. Din omul care este un canibal, face un om care este capabil să împlinească porunca „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuți”.  Pentru a ajunge aici Dumnezeu lucrează  treptat, El nu forţează. El l-a creat pe om liber şi îl respectă pe omul liber. El îl conduce pe om de la această stare de canibalism la posibilitatea de a-L primi pe Hristos,  ţinând seama de îndumnezeirea omului.

Pedagogia divină din Vechiul Testament se revelează astfel : Dumnezeu demască treptat violența din ce în ce mai mult. La început Dumnezeu zice să nu se ucidă omul, ci animalul. Îl face pe om să îndrepte violența lui asupra animalului ca să salveze sângele omenesc. Astfel apar jertfele de animale caracteristice Vechiului Testament.

Această pedagogie ajunge la punctul culminant când Hristos se jertfeşte şi pune punct şi jertfelor animale. Deci violența este demascată tot mai mult şi restrânsă până la dispariţie. Este o pedagogie divină extraordinară.

Dumnezeu s-a descoperit treptat oamenilor, dar Hristos este încununarea revelaţiei divine, de acum înainte nu mai există un progres al revelaţiei. Există un progres al nostru în aprofundarea revelaţiei divine. Noi, prin străduinţa şi cu ajutorul Duhului Sfânt am putea să înţelegem mai adânc cuvântul Sf. Scripturi în revelaţia divină. Dar Dumnezeu nu se revelează  numai prin Scriptură (aceasta este o restrângere care compromite foarte grav posibilitatea de a înţelege revelaţia divină). Pentru noi suprema revelaţie este Hristos însuşi ca persoană divino-umană. Prin Scriptură trebuie să ajungem la cunoaşterea şi la comuniunea cu Hristos pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu.

În privinţa treptelor pe care trebuie să le parcurgem pentru a ajunge la cunoaşterea şi comuniunea cu Hristos, la desăvârşire, Moise este exemplar. Deşi Moise era cel mai aproape de Dumnezeu, era cel care vorbea cu El  „față către față” el îi cere totuşi să se descopere mai mult „Doamne vreau să te văd”. Deşi el îl vede pe Dumnezeu, vrea să-L vadă mai mult. Deci când îl cunoşti pe Dumnezeu, vrei să-l cunoşti mai mult. Sfinţii Părinţi spun ca Harul Duhului Sfânt este o Apa din care din cât bei mai mult, cu atât însetezi mai mult.

Aşa deci Moise este exemplar în această privinţă. Sf. Grigorie de Nyssa vede în Moise un arhietip pentru progresul credinciosului care aprofundează  tot mai mult relaţia lui cu Dumnezeu. Pentru a crește trebuie mai întâi să ai aceasta dorinţă. Noi suntem chemaţi sa aprofundăm această comuniune cu Dumnezeu, dar desăvârşirea este un dar al vieţii de dincolo. Înşişi drepţii Vechiului Testament nu au primit fără noi desăvârşirea, ci au privit înainte spre darurile eshatologice şi le-au aşteptat „cu dor”.

Noi ca şi creştini suntem într-o altă situaţie duhovnicească : ei priveau înainte, iar noi privim şi noi înainte dar privim cel puţin în aceeaşi măsură şi în trecut „la plinirea vremii” la momentul întrupării şi a lucrării mântuitoare a lui Hristos, adică trăim între „deja” şi „nu încă”.  Noi suntem în punctul culminant al istoriei care a început cu întruparea lui Hristos de aceea noi aprofundăm revelaţia nu numai prin citirea Scripturii, ci mult mai mult prin comuniunea cu Hristos şi cu Dumnezeu prin Hristos.

Sf. Ioan Gură de Aur spune în cartea sa „Omilii la Matei” ca numai neputinţa noastră ne face să avem nevoie de Scriptură. În mod normal noi n-am fi avut nevoie de Scriptură. Dumnezeu spune : „Eu voi scrie legea Mea în inimile lor”.  Scriptura este un act al condescendenței divine. Lenea şi neputinţa noastră ne fac să avem nevoie de Scriptură. Noi ar trebui să avem o aşa legătură cu Dumnezeu încât El să ne descopere voia Lui în taina inimii. De aceea marii părinţi nu aveau nevoie de o mulţime de cărţi. Idealul era să poţi aprofunda această comuniune, această întâlnire personală cu Dumnezeu.

Sfintele Taine sunt pentru noi o comuniune cu Hristos, mai ales Sf. Euharistie şi noi spuneam la Sf. Liturghie, după ce ne-am împărtăşit : „văzut-am lumina cea adevărată, luat-am duhul cel ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată”, deci în Sf. Euharistie are loc o întâlnire mai mult decât pe muntele pe care s-a urcat Moise, e o Teofanie mult mai adâncă, mai adevărată. Ceea ce a trăit Moise era numai o preînchipuire.  Însăşi Fecioara Maria este un templu mult mai înalt decât templul din Ierusalim pentru că în pântecele ei s-a întrupat Dumnezeu cel adevărat. Legea s-a dat prin Moise, dar Harul şi Adevărul prin Iisus Hristos au venit, spune Evanghelia. „

Articol introdus la data: februarie 10, 2010, ora: 11:04 pm. Adaugati un comentariu